Viziune cosmica

Cand incepi sa privesti stelele printr-un telescop, de obicei ti se intampla doua lucruri. In primul rand, esti uimit de priveliste – inelele aurite ale lui Saturn, roiuri de stele care sclipesc ca niste bijuterii pe catifeaua neagra, galaxii mai vechi decat specia umana – si de constientizarea faptului ca noi si lumea noastra facem parte din acest sistem gigantic. In al doilea rand, iti doresti un telescop mai mare.(Timothy Ferris).
Galileo, primul om care a indreptat un telescop catre cerul instelat, in urma cu 400 de ani, a fost si cel dintai care a trait aceasta experienta in doua trepte. Mai intai, s-a minunat de ceea ce vedea. Telescopul lui Galileo a dezvaluit atatea stele invizibile inainte, incat atunci cand a incercat sa le cartografieze pe toate din aceeasi constelatie, Orion, a renuntat, marturisind ca era „coplesit de numarul mare de stele“.
A vazut munti pe Luna – in contradictie cu teoria acceptata, conform careia corpurile ceresti erau alcatuite din „eter“ nepamantesc. A trecut pe harta patru sateliti stralucitori, care orbitau in jurul lui Jupiter ca niste planete intr-un sistem solar miniatural, ceva respins de criticii cosmologiei coperniciene heliocentrice ca fiind fizic imposibil. In mod clar, Pamantul era o mica parte dintr-un univers mare, nu partea mare a unui univers mic.
Curand, Galileo a construit telescoape mai mari si mai bune. Lentilele mari de colectare a luminii nu existau inca, asa ca s-a concentrat pe construirea unor telescoape mai lungi, care ofereau puteri de marire superioare si reduceau aureolele de culori false, datorate slabei calitati a sticlei din acele vremuri.
Mai tarziu, designul telescoapelor refractoare cu lentile de sticla a ajuns la extrem, uneori la propriu. In Danzig, Johannes Hevelius a folosit un telescop lung de 46 m; atarnat de franghii dintr-un stalp, acesta se balansa la cea mai mica adiere.
In Olanda, fratii Huygens au prezentat telescoape lungi si subtiri, care nu aveau deloc tuburi: lentila-obiectiv era cocotata pe o platforma inalta intr-un camp, in timp ce un observator, aflat la o distanta de pana la 60 m, potrivea un ocular si privea prin el. Astfel de instrumente ofereau imagini fugare ale planetelor si stelelor, care, asemenea dansului celor sapte voaluri, nu faceau decat sa starneasca o dorinta arzatoare de a vedea mai mult.
Telescopul reflector, inventat de Isaac Newton, a facut posibila implinirea unor astfel de dorinte: oglinzile trebuiau slefuite numai pe o suprafata, pentru a colecta si a reflecta lumina stelei intr-un punct focal, si, deoarece oglinda era sustinuta din spate, nu se mai incovoia sub propria greutate chiar daca era mare.
William Herschel a descoperit planeta Uranus cu un telescop reflector construit de el insusi – si-a turnat oglinzile de metal in gradina si in pivnita, iar o data a trebuit sa fuga din calea unui rau de metal topit dupa ce matrita, din balega de cal, s-a spart. Galaxiile spiralate au fost zarite prima oara printr-un telescop reflector masiv, cu o oglinda primara ce avea un diametru de 1,8 m, construit de lordul Rosse pe mosia lui din Irlanda.
(Sursa-National geographic).